Cum au fost câinii iubiți și prețuiți de-a lungul istoriei

Câinele, o poveste… preistorică!

Câinele a fost cea dintâi fiinţă care a însoţit omul în incursiunile sale pentru a-şi procura hrana, iar mai târziu l-a servit şi în primele tentative de recunoaştere şi cucerire a spaţiului interplanetar. O cifră impresionantă din multitudinea vestigiilor creaţiei artistice ale omului (mai mult de 80 %) are ca subiect animale.

În preistorie, alături de vânat apare frecvent şi o vietate (câinele) care se situa în aceeaşi tabără cu vânătorul. Istoria omenirii este plină de exemple în care câinii au fost folosiţi în lupte, fiind vertiabili “ostaşi” neînfricaţi care mai presus de orice nu cunosc trădarea. În Evul Mediu câinii erau utilizaţi frecvent în scopuri militare. Ei însoţeau convoaiele şi transporturile fiind echipaţi special pentru a fi protejaţi împotriva cavaleriei sau a arcaşilor. Este cunoscut faptul că Henric al VIII-lea a trimis lui Carol Quintul alături de trupe şi un batalion de 800 câini Sain-Hubert, iar regina Elisabeta a Angliei, a reprimat tulburările din Irlanda cu 600 câini dresaţi.

Câinii au efectuat diferite servicii în timpul conflagraţiilor, până în secolul nostru, fiind folosiţi mai mult în calitate de curieri, sabotaj, mişcări de obiective, depistări de mine, etc. Animal de pază, veşnic în stare de veghe câinele a fost folosit la paza cetăţilor şi a taberelor militare. Este arhicunoscută poveste cu cetatea Corint apărată de 50 câini de lupta din care făcea parte şi câinele Sotter. Acesta a fost singurul supravieţuitor al unui atac inamic şi a reuşit să ajungă la porţile oraşului şi să dea alarma salvând Corintul de la invazia inamică. Soter a câştigat stima şi a fost recompensat cu o pensie până la moarte. Numeroase oraşe foloseau garnizoane de noapte formate din patrupezi. Astfel, oraşele porturi din Franţa erau păzite noaptea de câini care patrulau pe străzi odată cu lăsarea serii. Aceste gărzi incoruptibile au fost desfiinţate în urma unui accident mortal, când o persoană importantă a fost debarcată noaptea în port, fără a se cunoaşte parola de trecere şi cânii au atacat-o.

Fernando Cortez (1521) a îngenunchiat Imperiul aztec din Mexic folosind alături de conchistadori călare şi câinii. 3 Prinţul Conde (mare conducător de oşti) a găsit un Dog pe câmpul de luptă, l-a adoptat şi acesta a devenit mai târziu consilierul său în strategii. Acesta dădea laba cu generalii sau căsca când soluţia propusă nu era cea convenabilă. Ţinând cont de comportamentul Dogului, Conde nu a acceptat variantele propuse de Consiliu, a pornit în marş asupra inamicului surprinzându-l noaptea şi a obţinut o importantă victorie.

Odiseea lui Homer a făcut nemuritor numele de Argos, câinele credincios a lui Ulise, care după 20 de ani de aşteptare moare în momentul când îşi revede stăpânul întors din Itaca. Arthemis zeiţa vânătorii, surprinsă de Acteon când făcea baie în izvor, îl transformă în cerb. Acesta gonit e sfâşiat de proprii câini.

Originea câinilor

Originea câinilor nu este complet elucidată, existând mai multe teorii însă majoritatea nu sunt susţinute de probe certe care să asigure veridicitatea lor. Astfel, s au emis următoarele teorii:

• teoria care susţine drept strămoş al câinelui – hiena:
• teoria care susţine drept strămoş al câinelui – şacalul:
• teoria care susţine drept strămoş al câinelui – vulpea:
• teoria plurităţii originii câinelui – şacal şi lup;
• teoria originii câinelui domestic din câinele sălbatic (Canis herzinyus), dispărut.

Dovezi în sprijinul originii din lup Chiar dacă unele dintre teoriile de mai sus au fost susţinute de mari personalităţi (de exemplu originea din şacal a fost susţinută de Charles Darwin şi Kourad Lorenz), cea mai veridică este teoria descendenţei câinilor domestici din lup. Aceasta se bazează pe mai multe aspecte şi anume:

– asemănarea izbitoare a exteriorului unor rase de câini cu cel al lupului ( exemplu ,Ciobănesc German);

• din împerecherea celor două specii se obţin produşi fertili care, la rândul lor, se pot reproduce;
• puii de lup capturaţi de mici devin blânzi, sociabili ca şi câinii, însă la maturitate îşi manifestă instinctele speciei;
• cele două specii prezintă o morfologie asemănătoare, mai ales la nivelul capului şi a dentiţiei (craniul lupului crescut în captivitate este aproape identic cu cel al câinelui);
• durata gestaţiei este de 60-65 zile, iar împerecherea propriu-zisă este oarecum asemănătoare;
• comportamentul celor două specii este asemănător.

Câinii care se sălbăticesc se adună în haite, iar în interiorul acestora există respect 4 faţă de şeful haitei aşa cum se întâmplă in haitele de lupi. De asemenea, aceşti câini fac delimitări ale teritoriului atribuit familiei şi au instinctului de îngrijire a locuinţei specific lupoaicelor. – câinele, ca şi lupul, îşi manifestă bucuria prin mişcarea cozii şi încovoierea corpului; – ambele specii îşi îngroapă surplusul de hrană; – în zilele toride de vară ambele specii îşi sapă gropi în pământ pentru a se răcori. În sprijinul celor afirmate anterior vin şi cercetările biochimice şi de inginerie genetică, lupul şi câinele au acelaşi număr de cromozomi, pe când şacalul are o pereche de cromozomi în minus faţă de câine. Aceasta a dus la convingerea că lupul este strămoşul câinelui şi această transformare s-a produs cu aproximativ 20 mii de ani în urmă.

Bibliografie

CERNESCU H. (1995) – Ginecologie veterinară, Ed. Helicon, Timişoara.

CEUCA T., VALENCIUC N., POPESCU ALEXNDRINA (1983) – Zoologia vertebratelor. Ed. Did. şi Ped. , Bucureşti.